Oare câți români, întrebați care sunt filmele lor românești preferate, ar numi Valurile Dunării, bijuteria lui Liviu Ciulei și Titus Popovici din 1959?
Premierul Chinei a făcut-o. Domnul Li ne-a spus că Valurile Dunării a rămas în mintea și sufletul oamenilor din China. Majoritatea românilor mai tineri de 40 de ani n-au văzut acest film. Și dacă li s-ar propune să-l vadă ar spune că e un film vechi, n-am timp să le văd nici pe astea noi. Între cei de vârsta mea care l-au văzut, ar refuza să-l revadă aceia care-l etichetează drept „film cu comuniști și cu 23 August”. Și sunt și unii, indiferent de vârstă, care nu se uită la filme românești din principiu, pentru că „toate sunt proaste”.
Subsemnatul am văzut Valurile Dunării de cel puțin 10 ori, cu ochi de cinefil, nu de filmolog. De pe această poziție, încerc să le explic tuturor categoriilor de nevăzători de mai sus de ce Valurile Dunării e și astăzi în sufletul poporului chinez.
Pentru că e Casablanca românească. Cei doi bărbați, unul încadrat într-o activitate subterană, organizată și periculoasă, împotriva hitlerismului, Viktor Laszlo, adică locotenentul Toma, celălalt „un particular”, dur și aparent individualist, stăpân de restaurant în Casablanca, stăpân de șlep în Valurile Dunării, fumători amândoi, țigară de la țigară, Rick și Mihai, care ajunge în final, să-l ajute pe profesionistul Rezistenței. Femeia dintre ei, Ana, îl pierde pe Mihai, tot așa cum Ilsa, Ingrid Bergman, îl pierde pe Rick, Humphrey Bogart, Irina Petrescu fiind în rolul ei de debut, comparabilă cu marea actriță suedeză – așa cum mi-a povestit Liviu Ciulei, numai influența politică de care dispunea Titus Popovici a putut stopa catastrofala distribuire a fiicei lui Gheorghiu-Dej, Lica, în rolul Anei.
Avem și melodia obsedantă: Valurile Dunării de Ivanovici este As Time Goes By, cântată încă o dată de negrul Sam.
Umberto Eco clasa Casablanca drept o capodoperă exemplară, o sumă de clișee care, în mod miraculos, se ridică la transcendență.
Așa este și Casablanca noastră, o poveste nemuritoare despre iubirea asediată de destin, despre sacrificiu și amintire, despre timpul care lasă totul în urmă. Nu știu cum se spune „Omule!” în chineză, dar vorba cu care puștiul îi dă lui Mihai muribund, după ce o trece pe limbă, ultima țigară „Poftim, omule…”, n-are nevoie de traducere în nicio limbă.
Timpul trece, dar China nu se teme de timp. Apa trece, pietrele rămân, a subscris domnul Li la zicătoarea românească. Valurile Dunării, un film, se dovedește un pod de piatră care nu s-a dărâmat, apa a venit, dar nu l-a luat, și a rămas o punte între popoare peste mileniu.
Ce morți frumoși sunt Irina Petrescu, Liviu Ciulei, Titus Popovici, Lazăr Vrabie!